Povestire de la 1877

Un fiu avu,

Ion pe nume, săraca greu îl mai crescu

Şi văduvă fiind, muncind din greu

Ea mare îl văzu flăcău.

De ani venea la ei vătaful cu jandarmul

Şi bani cereau, bani grei tot anul...

Că nu ştia cum mai arată gologanul.

Ion plecă şi el la oaste pentr-un an

Cu puşcă grea şi pană de curcan,

Dar a plecat în zi de post

Şi a plecat şi dus a fost....

A scris o data de departe

Zicea că pe acolo-i numai moarte,

Zicea că luptă cu sultanul,

C-a luat un stag şi e căprar;

Şi a umplut pe mama bucuria,

Şi mândria,

De-a salutat-o atuncea până şi băcanul,

Uitînd că-i mare datoria.

Şi i-a mai scris Ion că mulţi turci de-or muri,

Va fi şi bine şi săraci nu vor mai fi.

Vătaful şi jandarmul nu vor mai veni,

Şi bunăstarea poate şi la ei s-o mai opri.

Maria îl va lua

Şi soacră mare văduva va fi.

Nepoţi cu droaia or veni.

Şi-ograda bătrânească ce-i pustie

Sub mâna lui, a lui va înflori

„Şi mamă, numai bine o mai fi!”

Dar au trecut şi lupte şi război

Şi s-au întors în sat câţiva flăcâi.

Rupţi, răniţi, flămânzi, în ger aproape goi.

Dar s-au întors şi erau vii.

Ion, oricum ar fi n-a mai venit,

Şi s-a pus mama pe jelit,

Maria cu un alt s-a procopsit,

Jandarmul cu vătaful iară au venit.

Iar de Ion, nimeni, nicicând

Nimic n-a mai vorbit

Căci undeva, departe,

Neştiut de nimeni

În război, el a murit.

Ianuarie 1977 – Tulcea