Vicisti, o Galilee

 

de Proorocu A. Angel

„Ce-i larmă nebună-n El Moro?

„Este corida del Toro,

Veniţi cu toţii acuma

Că-ncepe corida nebuna!”

Cu toţii pornesc ca să vadă,

Vor sângele valuri să cadă.

Acum, arena e plină,

Numai Torero să vină.

Acesta apare-n urale

Mulţimile ţipă-n ţignale,

Torero e mândru, cu haine-aurii

Şi flori îi aruncă fetele mii.

Galant şi frumos salută mulţimea

Cu toţii spre el îşi aruncă privirea;

Dar iată, apare El Toro,

Ce linişte e la El Moro.

Cu ochii lui roşii şi bulbucaţi,

Ieşiţi din orbite şi dilataţi,

Cu pielea lui neagră, cu ochii de drac,

Cu coarnele lucii, cu vârful de ac,

Cu fruntea îngustă, puţin speriat,

El Toro apare neaclamat.

De-acum animalul înapoi nu va da,

Moartea, asta este osânda sa!

Torero pânza-n spectacol desface,

Îl face pe El Toro s-atace,

Cu pasul de dans se întoarce,

Animalul atacă şi rage.

Mulţimea frenetic aclamă

„Ole!”, „Ole!”- strigătul se cheamă.

Nisipul se zbate şi arde,

Torero alunecând cade.

El Toro în coarne-l apucă

Şi trupu-i nu ştie unde să-l ducă.

El Toro triumful nu-l simte,

Îngrijitorii pe el se aruncă,

Cu săbii, cu gloanţe, cu suliţi,

În carnea-i lovesc,

Şi pielea-i pe când sângerează,

El Toro c-un răcnet grotesc

Lângă Torero îngenunchează.

Şi lângă el în colbul cu sânge,

C-un urlet de moarte se stinge.

Şi lumea toată vuieşte:

„Torero e mort!”- despre el se vorbeşte.

...............................................................

Peste puţin e iar larmă-n El Moro,

E iarăşi „Corida del Toro”,

Pe uliţa dosnică în Morero,

La groapă e dus răposatul torero

Pe un car hurducat ,

De-un călugăr sărman tămâiat...

O larmă se-aude-n El Moro,

Noul torero învinge El Toro.

Acolo sus la locu-i trist şi rece,

Torero uitat veşnicia-şi petrece.

                                                            Tulcea 1972

 

PS Învins-ai, galileanule!

Învins-ai, galileanule! - acestea ar fi fost ultimele cuvinte pe care, rănit de moarte, le-ar fi rostit împăratul Iulian în anul 363 al erei noastre. Acest împărat roman, care luptase cu înverşunare împotriva creştinismului şi voise să se restaureze cultul păgân (din care pricină e şi poreclit  Apostatul), a fost prezentat după moartea lui de către istoricii creştini - în scop de prozelitism - drept un pocăit care recunoscuse in extremis, adică în clipa morţii, că biruinţa e de partea creştinismului. Şi întrucât Iulian Apostatul avea obiceiul să numească creştinismul (pe care nu l-a considerat o religie) - galileism, ca aluzie al Galileea unde s-a născut Iisus, ultimele cuvinte, prin care împăratul s-a dat bătut, ar fi fost Vicisti, o, Galilee! (Învins-ai, galileanule!)

În mod serios sau în ironie, expresia e folosită spre a recunoaşte că adevărul, dreptatea, victoria sunt de partea adversarului.