de Proorocu A. Angel
„Ce-i larmă nebună-n El Moro?
„Este corida del Toro,
Veniţi cu toţii acuma
Că-ncepe corida nebuna!”
Cu toţii pornesc ca să
vadă,
Vor sângele valuri să
cadă.
Acum, arena e plină,
Numai Torero să vină.
Acesta apare-n urale
Mulţimile ţipă-n ţignale,
Torero e mândru, cu
haine-aurii
Şi flori îi aruncă fetele
mii.
Galant şi frumos salută
mulţimea
Cu toţii spre el îşi
aruncă privirea;
Dar iată, apare El Toro,
Ce linişte e la El Moro.
Cu ochii lui roşii şi
bulbucaţi,
Ieşiţi din orbite şi
dilataţi,
Cu pielea lui neagră, cu
ochii de drac,
Cu coarnele lucii, cu
vârful de ac,
Cu fruntea îngustă, puţin
speriat,
El Toro apare neaclamat.
De-acum animalul înapoi nu
va da,
Moartea, asta este osânda
sa!
Torero pânza-n spectacol
desface,
Îl face pe El Toro
s-atace,
Cu pasul de dans se
întoarce,
Animalul atacă şi rage.
Mulţimea frenetic aclamă
„Ole!”, „Ole!”- strigătul
se cheamă.
Nisipul se zbate şi arde,
Torero alunecând cade.
El Toro în coarne-l apucă
Şi trupu-i nu ştie unde
să-l ducă.
El Toro triumful nu-l
simte,
Îngrijitorii pe el se
aruncă,
Cu săbii, cu gloanţe, cu
suliţi,
În carnea-i lovesc,
Şi pielea-i pe când
sângerează,
El Toro c-un răcnet
grotesc
Lângă Torero
îngenunchează.
Şi lângă el în colbul cu
sânge,
C-un urlet de moarte se
stinge.
Şi lumea toată vuieşte:
„Torero e mort!”- despre
el se vorbeşte.
...............................................................
Peste puţin e iar larmă-n
El Moro,
E iarăşi „Corida del
Toro”,
Pe uliţa dosnică în
Morero,
La groapă e dus răposatul
torero
Pe un car hurducat ,
De-un călugăr sărman
tămâiat...
O larmă se-aude-n El Moro,
Noul torero învinge El
Toro.
Acolo sus la locu-i trist
şi rece,
Torero uitat veşnicia-şi
petrece.
Tulcea
1972
PS Învins-ai, galileanule!
Învins-ai, galileanule! - acestea ar fi fost ultimele
cuvinte pe care, rănit de moarte, le-ar fi rostit împăratul Iulian în anul 363
al erei noastre. Acest împărat roman, care luptase cu înverşunare împotriva
creştinismului şi voise să se restaureze cultul păgân (din care pricină e şi
poreclit Apostatul), a fost prezentat
după moartea lui de către istoricii creştini - în scop de prozelitism - drept
un pocăit care recunoscuse in extremis, adică în clipa morţii, că biruinţa e de
partea creştinismului. Şi întrucât Iulian Apostatul avea obiceiul să numească
creştinismul (pe care nu l-a considerat o religie) - galileism, ca aluzie al
Galileea unde s-a născut Iisus, ultimele cuvinte, prin care împăratul s-a dat
bătut, ar fi fost Vicisti, o, Galilee! (Învins-ai, galileanule!)
În mod serios sau în ironie, expresia e folosită spre a
recunoaşte că adevărul, dreptatea, victoria sunt de partea adversarului.
