Un fiu
avu,
Ion pe
nume, săraca greu îl mai crescu
Şi
văduvă fiind, muncind din greu
Ea mare
îl văzu flăcău.
De ani
venea la ei vătaful cu jandarmul
Şi bani
cereau, bani grei tot anul...
Că nu
ştia cum mai arată gologanul.
Ion
plecă şi el la oaste pentr-un an
Cu
puşcă grea şi pană de curcan,
Dar a
plecat în zi de post
Şi a
plecat şi dus a fost....
A scris
o data de departe
Zicea
că pe acolo-i numai moarte,
Zicea
că luptă cu sultanul,
C-a
luat un stag şi e căprar;
Şi a
umplut pe mama bucuria,
Şi
mândria,
De-a
salutat-o atuncea până şi băcanul,
Uitînd
că-i mare datoria.
Şi i-a
mai scris Ion că mulţi turci de-or muri,
Va fi
şi bine şi săraci nu vor mai fi.
Vătaful
şi jandarmul nu vor mai veni,
Şi
bunăstarea poate şi la ei s-o mai opri.
Maria
îl va lua
Şi
soacră mare văduva va fi.
Nepoţi
cu droaia or veni.
Şi-ograda
bătrânească ce-i pustie
Sub
mâna lui, a lui va înflori
„Şi
mamă, numai bine o mai fi!”
Dar au
trecut şi lupte şi război
Şi s-au
întors în sat câţiva flăcâi.
Rupţi,
răniţi, flămânzi, în ger aproape goi.
Dar
s-au întors şi erau vii.
Ion,
oricum ar fi n-a mai venit,
Şi s-a
pus mama pe jelit,
Maria
cu un alt s-a procopsit,
Jandarmul
cu vătaful iară au venit.
Iar de
Ion, nimeni, nicicând
Nimic
n-a mai vorbit
Căci
undeva, departe,
Neştiut
de nimeni
În
război, el a murit.
Ianuarie
1977 – Tulcea
